Sinapse

Curator: 
Raluca Oancea
Joi, Ianuarie 18, 2018 to Mie, Februarie 14, 2018

Ce își mai poate propune arta în era post-internetului, a post-adevarului, a post-cinemaului si a post-fotografiei? Atunci când imaginea tehnică a depășit pe rând statutul de martor, de urmă, de manifest politic, de matrice binară sau realitate virtuală, poate a venit vremea unei întoarceri într-o zonă a metafizicii, a persoanei. În acest context, Deleuze afirma în cărțile sale despre cinema că nimeni altul decât artistul, nou filosof ce înlocuiește conceptele cu distanțe focale, planuri, contraste de culoare, poate revela cu adevărat structura timpului, a mișcării.

Proiectul Sinapse își propune, în acest sens, o analiză a duratei și a memoriei subiective folosind ca pretext și punct de pornire o cercetare artistică din zona arealului dunărean. În vreme ce imaginile vaste, picturale ale lui Dani Ghercă îmbină o cartografiere reparatorie a porțiunii românești a Dunării (pe cât de lungă pe atât de neglijată) cu o meditație asupra posibilei reîntoarceri a valorii estetice în fotografie, proiectul lui Iosif Kiraly operează un joc de relaționare a memoriei cu timpul-durată, respectiv cu o anume specie a spațiului, spațiul calitativ, neomogen și nemăsurabil pe care același Deleuze îl numea “spațiu oarecare” (espace quelconque). 

Reluând principiul de funcționare al cunoscutelor Re-construcții, Sinapse face un pas mai departe pe calea disoluției clasicei coerențe spațiu-timp. Timpul cantitativ, omogen, decelabil în momente va fi înlocuit cu acea curgere bergsoniană a timpului durată, concomitent, conexiunea subiectivă de imagini va reconstitui metafora fluviului în care trecut, prezent, viitor, realitate, vis sau posibilitate plutesc liber, trecând una în cealaltă fără efort, dincolo de orice normă a lumii fizice, a cauzalității. În acest mod proiectul oferă (parcă la îndemnul aceluiași Bergson) nu simple reprezentări ale minții, secate de real ci imagini-amintire, amestec consistent de real și virtual.

În cazul lui Iosif Kiraly, imaginea unui parapet de beton de pe malul Dunării va chema alte imagini similare, formând o rețea subiectivă a straturilor de trecut, a spațialității și a memoriei afective. Suturile implicate nu vor fi estompate cu ajutorul prea uzitatelor apicații digitale ci din contră exhibate, așa cum artistul obișnuiește în proiectele recente, apelând la diferite materiale sensibile (ață, scotch, sârmă, bolduri). La rândul lor, lucrările lui Dani Ghercă vor redefini fotografia ca medium capabil să reveleze banalul, curgerea monotonă a timpului, viața așa cum este, non-spectaculară, livrând astfel o fenomenologie a duratei în genul imaginii-fapt, identificate de André Bazin în repertoriul neoreliștilor italieni.

Cunoașterea intuitivă oferită aici se va disocia de spațiul acțiunii și al inteligenței operaționale, mereu interesate, țintind zona curgerii libere a timpului, a eului. Dunărea va deschide astfel un alt fluviu, al afectelor, al multiplicității fără divizibililitate, al succesiunii fără separare. Funcția acestui fluviu-oglindă fiind cea de a înlesni recuperarea unui eu fundamental nedispersat în spațiu, care printr-o simplă reconfirmare a relației sale privilegiate cu timpul și memoria, va restaura un posibil echilibru în era identității fabricate.