Cea mai recentă iterație a proiectului diapozitiv, inițiat de Matei Bejenaru în perioada 2019-2020, readuce în discuție relația dintre privirea fotografică și privirea umană sub forma unei meditații asupra condiției imaginii fotografice produse analogic într-o societate inundată de supraabundența imaginilor digitale. El continuă astfel un proiect mai amplu de cercetare a specificității mediului fotografic prin intermediul unei arheologii materiale a dispozitivelor tehnologice, precum și a limbajului și modurilor de a percepe asociate acestor aparate. Tehnologiile optice care construiesc imaginea fotografică cu instrumente analogice și înlesnesc contemplarea atentă a realității înconjurătoare prin intermediul unei priviri augmentate, capabilă să sesizeze detalii, să surprindă situații pe care retina nu le poate înregistra, constituind potrivit lui Walter Benjamin un “inconștient optic”, sunt cele care determină totodată și limitele privirii.

În proiectul său artistic, Matei Bejenaru analizează cu luciditate deopotrivă elementele specifice de limbaj fotografic, precum punctul de stație sau focalizarea, și relația acestora cu diapozitivul ca tip specific de imagine analogică. Printr-o reflecție meta-analitică, subiectul acestor imagini devine astfel însuși procesul fotografic, câmpul discursiv și conceptual al fotografiei. Pentru această expoziție, artistul a construit un dispozitiv de vizualizare al diapozitivelor, care împletește abstracția geometrică cu seducția tactilă a imaginii proiectate de mari dimensiuni, în spațiul căruia ochiul uman pare a atinge în mod intim, corporal, câmpul vizual deschis în imaginile prezentate.

Secvențialitatea și fragmentarea percepției, generate de succesiunea cadrelor asemeni unui montaj cinematic, impune juxapuneri ale planurilor, comparații și translații ale formei și culorii, care sfârșesc în a prezenta realitatea drept o compoziție abstractă. Redusă la elementele de comunicare vizuală primare, realitatea nu pare a mai condiționa privirea, ci a fi generată de aceasta. Dispozitivul fotografic co-determină astfel construcția spectatorului în procesul de subiectivizare specific experienței estetice și construcția realității prin intermediul imaginii.

Regularitatea metronomică specifică proiectorului de diapozitive este la rândul său augmentată sonor, transformând aparatul de proiecție într-un element sculptural, demers care însoțește și potențează conceptualizarea diapozitivului însuși ca imagine materială, deopotrivă translucentă atunci când este proiectată și opacă atunci când se află arhivată. Astfel, diapozitiv_02 devine o instalație artistică imersivă, care asumă nu doar rolul didactic explicit, specific analizei conceptuale, ci și pe cel acordat dispozitivelor de Giorgio Agamben: orice asamblaj care are capacitatea de a capta, orienta, determina, intercepta, modela, controla gesturile, comportamentele, opiniile și discursurile ființelor vii. În acest sens, el este deopotrivă poetic – prin nostalgia pe care o proiectează – și politic, prin implicațiile sale asupra modului în care tehnologia captează, canalizează și limitează subiectivitatea privitorului.

Risc să afirm că, proiectând un timp anacronic în condiția digitală a temporalității noastre prezente, mereu sincronizate, proiectele fotografice ale lui Matei Bejenaru nu generează doar o experiență estetică, ci și o experiență a libertății.