Există lucruri care se văd în întuneric, ceasurile fosforescente să zicem, și există lucruri care se văd prin întuneric, precum lumina sau anumite sentimente de exemplu. Ar mai fi, desigur, și contururile cele mai fin dantelate ale realului cotidian sau imaginat, cele pe care ziua orbitoare poate doar să le ascundă printr-un exemplu suprem de intruzivitate care eșuează neîncetat.

Ce fel de întuneric, rămâne de văzut. Căci despre văzut va fi deci vorba. Cine se uită la ce și cum. Cine e afară și, mai important, unde e afară? De unde și, mai ales, unde privim? Ce vedem și de ce vedem? Și, last but not least, ce mai e de văzut?

O meditație solitară asupra superfluității luminii și, mai ales, o celebrare a privirii diurne care se lipsește bucuroasă de ea, fie ea a artistului sau a spectatorului, desenele prezente în expoziție ne arată, ne atrag spre ele și ne fac semn într-un alt fel, neobișnuit poate, cu siguranță original.

Ele ne par închise dar totuși permanent deschise, apropiate dar simultan îndepărtate, prezente dar totuși cumva absente. Ne vorbesc șoptit dar totuși puternic, iluminând prin străfulgerări întunecate vizibilul ascuns după el însuși.
Ele ne spun ce vedem atunci când, poate, nu mai e nimic altceva de văzut decât frânturi sau detalii dar, la fel ca în viață, și aici detaliile fac totul. Sau desfac totul.