The predominant cultural code of the new global society underlines the existence of a connection between life and images which goes beyond the act of knowledge and which is not reduced to the classic relationship between substance and accident or between nature and intervention. Images, through the multitude of their representations, capture reality and covert it to something that can exist beyond its original state, beyond its own nature or individuality; images multiply reality and makes it infinitely appropriable, infinitely adaptable to a purpose or a situation.

In his work on perspective, John Peckham states that ”an image is the appearance of an object outside its place, because the object appears not only it its own place, but also outside its own place imagine”. The life of images is the existence of form

Codul cultural predominat al noii societății globale evidențiază existența unei legături între viață și imagini care depășește faptul cunoașterii și care nu se reduce la clasica relaționarea dintre substanță și întâmplare, ori dintre natură și intervenție. Imaginea, prin multitudinea reprezentărilor sale, captează realul și îl convertește în ceva care poate exista dincolo de starea lui inițială, dincolo de propria natură ori individualitate; imaginea multiplică realul și îl face infinit apropriabil, infinit adaptabil unui scop ori unei situații.

În lucrarea despre perspectivă, John Peckham ne spune că ”o imagine este aparența lucrului în afara locului său, deoarece lucrul apare nu doar în propriul loc, ci și în afara locului propriu”. Ființa imaginilor este existența formelor într-o materie străină față de subiectul lor natura. Imaginea noastră nu e decât existența formei noastre în afara materiei noastre, în afara substratului care îi permite acestei forme să existe. Imaginea se naște și trăiește întotdeauna după sfârșitul corpului căruia îi ia formă, punct final, suprafață , însă întotdeauna înainte de conștiința în care ea este, din nou, primită și percepută.

Lucrările lui Andrei Nacu chestionează arhiva de imagini a familiei lui alături de serii de imagini colecționate din cotidianul local, precum fotografiile de identitate ale unor necunoscuți sau pasajul execuției soților Ceaușescu extras din filmarea procesului acestora din ziua de 24 Decembrie 1989 și transformat într-un album care redă cadru cu cadru întreaga scena.

Întrebarea care urmărește procesul de producție al lucrărilor lui este: cum vor influența aceste imagini, fie ca sunt documente ale familiei sau imagini de care este atras, amintirile și experiențele? Căutarea unui răspuns este parte esențială a acestui proces deoarece pune sub semnul întrebării propria identitate. Granița dintre imagine și memorie este difuză. ” Fotografia poate bloca memoria, atunci când păstrăm în amintire doar ceea ce a fost fotografiat – dar poate fi și suport al amintirii. Albumul de familie poate influența cum ne privim trecutul, însă ce facem cu fotografiile, cum le folosim și cum ne raportăm la ele ține de prezent. Aceste dovezi ale existenței noastre sunt parte a unui proces continuu de creare, recreare și înțelegere a ceea ce suntem noi acum”.

În contrapunct, sculptura lui Mihai Vereștiuc stilizează forma unui traseu ori a unei traiectorii în timp. O bucată de viață generalizată cu o destinație determinată.

Tematica și forma lucrării aduc în prim plan aspecte ale unei gândiri critice și politice. Viața trăită într-un timp dat este caracterizată de voința unei puterii de a controla acel timp trăit. În general puterea politică și în special puterea totalitară înlocuiesc supremația timpului trăit și inventat de individ (viața ca operă) cu fantasma unui loc central de unde ar fi posibil sa accedem în sensul global al societății. Comparabil modulelor masive de lemn care stilizează un traseu cat mai liniar, idealul formelor politice caută în mod sistematic să instaureze o formă de imobilitate temporală, să uniformizeze sau să globalizeze timpul trăit, fantasmă a eternității care urmărește să standardizeze și să controleze comportamentele.

s in a matter that is foreign to their natural subject. Our image is precisely the existence of our form outside our matter, outside the substrate that allows this form to exist. The image is born and always lives on after the demise of the body whose form, final point and surface it borrowed, but always before the consciousness in which it is, once more, received and perceived.

Andrei Nacu’s works question this family’s image archive, as well as series of images collected from the local everyday life, such as the identity photos of unknown individuals or the excerpt containing the execution of the Ceauşescu couple, taken out of the video of their trial on 24 December 1989 and turned into an album that displays, frame by frame, the entire scene.

The question that accompanies the production process of his works is: how will these images, be they family documents or images he is attracted to, influence memories and experiences? The search for an answer is an essential part of this process, as it questions one’s own identity. The border between image and memory is blurred. ”Photography can block memories when we preserve in our memory only what was photographed – but it can also be a support for memories. Family albums can influence the way we look at our past, but what we do with the photographs, how we use them and how we relate to them pertains to the present. These proofs of our existence are part of a continuous process of creation, recreation and understanding of what we are today”.

In counterpoint, Mihai Vereştiuc’s sculpture stylizes the shape of a route or of a trajectory in time. A generalised slice of life with a predetermined destination.

The themes and the form of the work deal primarily with the aspects of critical and political thought. Life lived in a given time interval is characterised by the will of a power to control that lived time. As a rule, political power and particularly totalitarian power replace the supremacy of the time lived and invented by the individual (life as work) with the fantasy of a central place from where we may have access to the global meaning of society. Comparable to the massive wooden modules that outline a route that is as linear as possible, the ideal of political forms systematically seeks to establish a form of temporal immobility, to level off or to globalize the lived time, a fantasy of eternity that tries to standardize and to control behaviour.