Ceea ce îi unește pe cei doi artiști în practicile lor transmediale pare să fie folosirea figurii umane ca proces de negociere constantă între simptomele memoriei culturale, construcția identitară și potențialul anacronic al imaginii. Departe de a funcționa ca reprezentări ale unui subiect fix, travaliul figurii determină reperele spațio-temporale să se dezintegreze, personajele să se amestece, să oscileze între recognoscibil și defigurat, generând forme caracterizate printr-o morfologie instabilă și o permanentă stare de devenire.

Opera devine martor al timpului său ca urmă inalienabilă a istoriei, sub forma unei relicve care reapare după o perioadă de discontinuitate. Imaginea este înțeleasă ca o ruptură („déchirure”) în câmpul vizibilului, un sit indeterminat ce poartă cu sine un strat cultural comun: moștenirea culturală europeană, mitologia clasică reactivată și crearea de sine ca prezentare în timp real. În acest context, relicva urmează un sens anagogic, nu tradițional — dovada materială a tensiunilor dintre ceea ce a fost și ceea ce continuă să supraviețuiască, dintre incertitudine și anticipare.

Asamblajul forțează aducerea împreună a unor istorii personale, patrimoniu cultural, imaginar digital și vestigii care coexistă. Aproape de ceea ce Georges Didi-Huberman descria drept „collocatio” — locul în care obiecte provenite din temporalități diferite pot exista fără a-și pierde caracteristicile diferențiatoare, potențând un joc al spațiilor imposibile. Corpurile hibride care poartă fragmentarea și transformarea acestui proces nu exprimă doar o opțiune estetică îndreptată spre grotesc, ci îl acceptă sub forma figurilor disonante ce esențializează caracteristicile sale anacronice. Își asumă atitudinile caricaturale, moralizatoare, de critică socială, contradicțiile față de trecut, reinterpretându-l într-un mod cu totul propriu.

Corpusul de sculpturi al Alexandrei Mîță dezvoltă un univers populat de creaturi hibride ce oscilează între uman, animal și divin. Travaliul figurii parcurge întregul câmp al figurării, prefigurării și defigurării. Creaturile sale antropomorfizate implică diferite temporalități ca raporturi de asociere între prezent, un trecut al creaturilor mitice și al universului teologic, și viitorul pe care îl prefigurează. Imaginea tulbură ordinea reprezentării și o dinamizează prin convertirea sculpturilor în dispozitive de suspendare, de așteptare — și, prin aceasta, de dorință. Heterocronismul permite construirea unei identități care nu este stabilă, ci în proces de transformare: figuri care se trădează, dispar și renasc, inventând constant noi forme ale propriului sine. Pornind de la mulaje ale propriului corp, pe care le rehidratează, le îmbracă în ceară și le combină cu aluminiu, bronz, carne de porc sau cranii de bovină, artista produce obiecte care depășesc statutul reprezentării. Prin urmele lăsate de corp, sculpturile devin relicve contemporane care conservă contactul direct dintre subiect și obiect.

Picturile lui Nicolae Romanițan sunt sistematizate printr-o anarhie metodică a iconografiei și a temporalităților. Montajul și fragmentarea transformă memoria culturală, suportul material și nostalgia tehnologică în forme vizuale care fac timpul vizibil în complexitatea sa contradictorie. Imaginea devine simptom prin formule vizuale care refuză să dispară și întrerup continuu, în momente inopinate. Apare, astfel, în seria sa de picturi o constelație de supraviețuiri care există într-un prezent extins: particularități medievale, bizantine sau flamande, interfețe digitale timpurii, jocurile video ale anilor ’90 și 2000, figuri medievale și creaturi fantastice. Figura face parte dintr-o matrice mai amplă, apărând sub formă de caricatură, écorché, personaj de joc video sau semn iconic. Narațiunile fragmentării redau caracterul prefigurat al unor peisaje apocaliptice lente, fără un sfârșit definitiv, suspendate între catastrofă și posibilitate. Situată într-o utopie reziduală, ruina trece de la semn al dispariției spre sit cu potențial neconsumat.

Mai degrabă decât să ofere răspunsuri, aceste lucrări rămân în aporie. Ele explorează modul în care ceva poate supraviețui transformării fără a înceta să fie el însuși și cum trecutul poate deveni din nou tangibil în prezent. În fața unor viitoruri percepute adesea ca inevitabile sau chiar fataliste, figura-relicvă, figura-ruină și figura-simptom rămân forme fragile de rezistență: urme ale unor lumi dispărute și, simultan, promisiuni ale unor lumi încă posibile.

Alexandra Mîță (n. 2003, Brașov) studiază în prezent masterul la Universitatea de Arte și Design din Cluj, după ce a absolvit licența în cadrul aceleiași instituții, specializarea Sculptură. Practica ei articulează sculptura și performance-ul printr-o utilizare atentă a materialelor — mulaje corporale, ceară, aluminiu, bronz, elemente de origine animală —, explorând tensiunea dintre fragilitate și grotesc, dintre decădere și regenerare. Printre expozițiile recente se numără: Instances of Aloneness (Cosmic House, Cluj-Napoca, 2025), Young Blood 0.5 (ArtSafari, București, 2025), Meet My Eyes (Muzeul de Artă Cluj-Napoca, 2025), o participare la Bienala Internațională dedicată studenților de la Palma de Mallorca (2025), performance-ul Dezumanizare (Casa Matei, Cluj-Napoca, 2025) și Vânătăi (Galeria Connector, Cluj-Napoca, 2024).

Nicolae Romanițan (n. 1991, Cugir) a studiat Grafica la Universitatea de Arte și Design din Cluj. Lucrează cu pictura, sculptura și desenul, construind universuri vizuale care suprapun iconografia medievală, referințele din cultura digitală și fragmentele de mass-media tipărită. Printre expozițiile recente se numără: Overlapping Dwellings: From Brancusi to Ghenie (group show, Casa Darvas La Roche, Oradea, 2026), Wild at Heart and Weird on Top (AnnArt Gallery, București, 2026), Transylvanian Painting Today (Telegraph Gallery, Olomouc, Cehia, 2026), Weltschmerz Melancholia (solo show, Biju Gallery, Cluj-Napoca, 2025), Le temps des Objets Tranchants (59 Rivoli Gallery, Paris, 2025), A territorial hope affair (Salon de Papier, București, 2024) și An AI walks into a Bar (Institut français de Roumanie à Cluj, Cluj-Napoca, 2024).