Diana Drăghici reflectă asupra multiplelor posibilități de constituire a timpului, prin trasarea de noi coordonate ale temporalității, la nivelul instrumentării unor tehnici fotografice specifice, precum expunerea prelungită, prelucrarea digitală sau alterarea printului fotografic. Intenția artistei, aceea de a reda natura afectivă a unei temporalități identitare recontextualizate − fie în acord cu noua configurație temporală dictată de restricțiile pandemice impuse recent, fie în acord cu revizitarea și rememorarea imaginilor copilăriei − ne înscrie într-o nouă ordine, intertemporală.

Intertemporalitatea, constituită ca suspendare a ordinii temporale naturale, ca interstițiu ce permite alterări sau distorsionări temporale, este instituită drept nouă condiție temporală, atât în seria de fotografii Postcards from childhood/Unrooted, cât și în proiectul fotografic Passing of Time. Totodată, intertemporalitatea descrie relațiile dintre trecut, prezent și viitor, deschizând un spațiu atemporal dedicat rememorării, dar și chestionării și reinterpretării trecutului. Îmbinând mediul fotografic analog − stenopă pe film, developat în camera obscură − cu prelucrarea digitală, intervenția artistei asupra imaginilor copilăriei sale, recontextualizează spațiul afectiv al unui trecut dezrădăcinat. Alterarea printurilor fotografice și suprapunerea scrierilor din copilărie într-un colaj atemporal, ce funcționează ca mașină nomadă a trasării unor relaționări temporale transversale, confruntă trecutul cu prezentul, ca sursă a unei experiențe formatoare.

Proiectul fotografic Passing of Time folosește expunerea prelungită pentru a descrie vizual intertemporalitatea subiectivă, constituită ca vid atemporal, ca timp suspendat dedicat introspecției într-un context al incertitudinilor generalizate. Efectele autoizolării impuse, a distanțării sociale și a stresului pandemic au rezonat la nivelul reconfigurării ordinii temporale personale, psihologizând-o, schimbându-i consistența și densitatea temporală, fluidizând-o într-o manieră care-i permite efasarea materialității.

Disociind între materialitate și psyche, autoportretele Dianei Drăghici exprimă intim ambivalența specifică proceselor de formare a subiectivității, estetizată în acord cu tonalitatea vibrantă a interacțiunii cu eul interior. Sinele scindat, determinând procese dialectice ale alterizării, transcede la nivelul unei reconfigurări identitare. În acest sens, trecerea timpului este privită prin filtrul trăirilor identitare, intertemporalitatea instituindu-se ca interstițiu al emancipării afective ce oferă o nouă constituție timpului − un timp retras, impenetrabil, al investigării sinelui, un timp al singularității în care absența răsună empatic, un timp dictat de ritmul afectelor, un timp profund al confruntărilor identitare.