FORME ETERICE
DE SCRIERE MATERIALĂ
Silvia Hell
Curatoare: Cristina Moraru
Feb 06 – Mar 05, 2019
STATEMENT
Silvia Hell practică forme ale unei scrieri materiale, operând la nivelul unui limbaj vizual care translează ideea în obiect, istoria în sculptură şi cuvântul în formă. Stabilindu-și propriul instrumentar tehnic, artista interpretează sculptural un anumit text prin constituirea unei extensii solide a fiecărui cuvânt care-l compune. În lucrarea sa Thesis, Antithesis, Synthesis (2013), Silvia Hell urmează un proces predefinit al constituirii evoluţiei spaţiale a fiecărui cuvânt conţinut în titlul lucrării, provocând modelele tradiţionale ale interpretării textului prin stabilirea unei metodologii particulare care-i permite conceptualizarea la nivelul formei şi scrierea la nivelul materialelor. Această practică a scrierii materiale devine eterică în sens derridarian, reflectând asupra prezenţei scriiturii în termenii unei absenţe generalizate: ca sistem de diferanţă (fr. „différance”) în care semnificaţia fiecărui element este simultan prezentată şi ocultată, suspendată prin referirea constantă la alte elemente care constituie un lanţ semantic infinit.
În seria de lucrări A form of history, Europe 1861-2011 (2012), Silvia Hell reproduce sculptural „o formă a istoriei” Europei, urmărind reconfigurările teritoriale ale tărilor din Uniunea Europeană, în perioada 1861-2011. Cartografiind metamorfozările geografice şi urmărind efectele deciziilor politice la nivelul reteritorializărilor generate, Silvia Hell translează estetic o sută cinzeci de ani de evenimente istorice, codificând vizual o serie de circumstanţe determinante ale restructurărilor survenite. Pornind de la o naraţiune auto-biografică care chestionează problematica definirii identităţii naţionale într-un teritoriu de graniţă, precum Tirolul de Sud, o provincie autonomă a Italiei, la graniţa cu Austria, Silvia Hell îşi construieşte propriul instrumentar de măsurare a variabilelor de timp şi spaţiu, folosindu-se de formă şi volum pentru a reprezenta dinamica teritorială a acestei regiuni. Extinzând aceeaşi metodologie de lucru ‒ care implică documentare, stabilirea unui sistem de translare a datelor şi a unor parametri de scalare ‒ pentru întreaga Europă, Silvia Hell transpune în obiecte sculpturale totalitatea evenimentelor sociale, religioase, politice, economice şi militare, relevante, din această perioadă. Aici, practica scrierii materiale devine eterică prin identificarea, la nivelul scriiturii, a unei anumite prezenţe a unei absenţe – a istoriei, a unui trecut inaccesibil – care este relevat, constituit ca prezenţă, deşi rămâne absent. În acest sens, practica scrierii materiale este indecidabilă – nici adevărată, nici falsă, nici prezentă, nici absentă –, iar constituirea ei este „iterabilă” – repetabilă, dar cu anumite diferenţe – dat fiind că semnificaţia limbajului este întotdeauna divergentă şi suspendată, iar semnificaţia scriiturii este întotdeauna regăsită în evenimentul istoric.
Practica scrierii materiale se extinde către problematizarea volatilităţii informaţiei scrise în contextul actual al instabilităţii mediului în care trăim. În lucrarea sa Air Milano Studio Melodico (2019), Silvia Hell interpretează vizual un text al Parlamentului European despre indicii de referinţă în monitorizarea calităţii aerului. Explorând un nou spaţiu de cunoaştere în care datele şi informaţiile obiective cu privire la calitatea aerului din Milano sunt translate într-un sistem de şapte culori printate pe o rolă de pian, Silvia Hell analizează particularităţile imprimării unor informaţii tehnice la nivelul substratului nostru emoţional. Astfel lucrarea se constituie ca metaforă ce reflectă asupra ritmului informaţiei şi a posibilităţii ca un text legislativ să fie abordat ca partitură muzicală. Explorând mai departe această idee în lucrarea sa Study/Directive 2008/50/EC_I’m a doggy (2018), Silvia Hell abordează acest document al Parlamentului European ca fiind un cântec pe care îl fredonează pe ritmuri de blues, reflectând încă o dată asupra iterabilităţii limbajului (Derrida) – a capacităţii acestuia de a fi repetat, dar cu anumite diferenţe care depind de contextul în care sistemul de semnificaţii este constituit.