Momentul zero este acea fracțiune de timp pe care o experimentezi atunci când te afli între două spații perceptive. Cel negativ, în care liniștea și calmul te atrag într-o stare perplexă de anxietate și incertitudine, și cel pozitiv, în care se întâmplă o răsturnare de situație, un impuls de a-ți controla emoționalitatea și a-ți impune o înțelegere.

Aflată într-o rezidență de artist în comunitatea rurală Dale, dintr-un fiord al Norvegiei, Juliane Eirich explorează o graniță invizibilă a sinelui în diferitele situații de recluziune și de plimbare în peisajul din împrejurimi. Fotografiile apar ca o reprezentare a atenției contextuale ori ca o imaginare a dizolvării umanității în imperiul vag al naturii. Casele par fantomatice, parcă niciodată locuite, însă probabil întreținute de forțe invizibile, iar peisajele, ramurile mestecenilor, frunzele, iarba și pereții de piatră sunt entități marcate de transformare, de ceva care e imposibil să nu se fi întâmplat.

Imaginile pe care le vedem sunt surprinse la limita indeterminată dintre serenitate și tumult, în acel moment zero aflat între liniștea neîntâmplării și neliniștea unei întâmplări. Starea de calm a contemplării detaliilor și împrejurimilor – a formei structurale și cromaticii indecise a unei frunze, a verticalității temporale a unui fir de iarbă, a echilibrului în instabilitate al unui peisaj – e contrapunctată de o stare de neliniște, o angoasă existențială pe cale de a se produce cât de curând.

Se observă, însă, faptul că întrebuințarea camerei fotografice pentru a surprinde acel moment zero nu are funcția de a unifica experiențele, ci mai curând de a ilumina separarea condiției naturale față de construcția (probabil) umană. În decizia artistică a creării imaginii, natura rezonează cu funcția vizualității, însă doar pentru a evidenția valoarea afectivă a elementelor atmosferice.

În acest sens, mișcarea spațială a fotografului, implicând utilizarea tehnicilor de ‘close-up’ și ‘distant shot’, pare a fi folosită ca metaforă cinematică de măsurare afectivă a apropierii și îndepărtării, prin studierea detaliului și ținerea unei distanțe față de ceea ce poate părea străin. De asemenea, decizia printării fotografiilor la o dimensiune mai mare sau mai mică implică acțiunea privitorului, câtă vreme privitorul trebuie să se apropie sau să se îndepărteze de fotografii pentru a vedea anumite detalii sau fotografia în ansamblul ei.

Suspendați în atmosfera momentului zero, nemișcați fizic în fața imaginii, ne putem transpune empatic în solitudinea flagrantă a fotografului inserat între experiența alienării și rezoluția zen.