„Omul trăiește totul pe loc, pentru întâia oară și fără nici un fel de pregătire”. Milan Kundera

Desprinși de stabilitatea unor ancore referențiale și plutind într-o realitate aproape a-spațială, unde dimensiunea nematerială (a ecranelor) pusă la îndemână propune o replicare a sinelui, chiar o întâlnire cu non-sinele, cunoaștem un loc familiar, acel loc ne-secvențializat, ci distorsionat, întors cu susul în jos, unde evenimentele încep de la sfârșit la început și continuă prin absență – acel gol oarecare, dar plin de potențial nematerializat. Așteptând (poate un Godot digital), realitatea se reformatează după tocmai acest principiu, în siaj cu cel al căutării, al atenției îndreptate către sens, al staționării – de ordin aproape ontologic – într-o lume fizică, ascultând, intuind, navigând cognitiv pe coordonate ce par a fi risipite într-un univers fără finitudine.

Căutând, mental, non-locuri care să ofere coerență identității, întregul corpului se fisurează de fapt. Peisajele mentale apropriate astfel în traseele liminale deturnează o spațializare a sinelui, lăsându-l, la schimb, să se prăbușească sub insuportabila ușurătate a absurdului. Ce reușește însă Mari Hultoană este să calibreze o simulare a prăbușirii lente într-o lume de grad doi fără povara presiunii de a organiza sensul – căci el rămâne mereu la distanță. Sucombarea expune la schimb, cu o grație absurdă, faptul că așteptarea și absența sunt materia reală a prezentului nostru și nu organizarea sistemică a semanticii cotidiene.

Spațiul pictural trasat de Mari, unul care se autoextinde în afara sa, creează pentru cel din afara lucrării o situare a înconjurării de către propriul corp (Maurice Merleau-Ponty). Dedublări care își localizează copiile în non-locuri – precum secvența mamei artistei pe care Google Maps încearcă prin instanțiere algoritmică să o aducă în planul real – ori care trasează ontografii (Anselm Franke) prin relația subtilă dintre lucrările care suprapun, frontal, ideea aceluiași personaj într-un gest non-narativ – toate aceste scenografii simulează volatilitatea certitudinii spre a o dezorganiza. În stază, posibilitatea orientării-prin-subiectivare împrumută un caracter afectiv, căci grafiile trasate pornind dintr-un plan (aerian) imaginativ rămân, în fapt, statice, privirea devenind ea însăși un paradox. Ceea ce a fost în-mișcare – o cartografiere afectivă, acum a unei călătorii repetate la nesfârșit pe care Mari o „închide” și fixează parazitar în alt spațiu – poate fi privit doar dintr-un punct fix. Însă ceea ce n-a cunoscut niciodată mișcarea rămâne insuportabil de privit.

Punând în scenă o dialectică a absenței, Mari afișează un gest de inspirație pop, în care ia o realitate oarecare și o face autosuficientă, anume potrivită evaluării conform unor criterii (vag cunoscute și adesea aleatoriu alese) care, odată îndeplinite, conferă impresia stabilității sensului. Astfel, realitatea picturală își refuză o autosondare a propriilor parametri valorici, recuzând și gestul de a crea sens, căci în realitatea unde nu există greutate, existența devine volatilă, lipsită de consecințe ultime și tocmai această lipsă apasă ca o povară inefabilă.

„A avea un corp înseamnă a avea un prezent.” (Henri Bergson)

Mariana Hultoană (n. 2001, Dorohoi) este artistă vizuală stabilită în Iași. A absolvit atât studiile de licență, cât și masteratul în Pictură la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” și a urmat cursuri internaționale de pictură în Spania. A participat la expoziții naționale și internaționale, printre care „Cei noi” la MARe – Muzeul de Artă Recentă din București, „Aici și Acum!” – Romanian Creative Week și „Four Elements” (Barbagelata Foundation). Lucrările sale au fost expuse în România, Spania și SUA, iar în Canada a colaborat la un proiect de videoart. În 2025 a fost selectată în proiectul „Catalizator – Cred în România”. Practica sa artistică investighează pictura contemporană ca spațiu de reflecție asupra tăcerii, identității și absurdului.