În centrul artistic clujean, cu a sa specificitate a mediului picturii, se pictează mai mult decât adesea frumos. Realist, foto sau hiper- realist, iar dacă vorbim despre compoziții abstracte, predomină cele analitice, în blocuri de culoare ce caută temperatura perfectă. Se pictează pe suporturi parietale bine definite și preparate, predominanta pânză ca în centrele artistice cu tradiție, este majoritar din in. Existând și un sistem bine format deja al pieței primare, lucrările, chiar și în rândul generației foarte tinere, sunt adesea înrămate. Parte la fel de importantă a aceluiași sistem bine definit, al exportului cultural constant către vest, din ultimii deja aproape 20 de ani, este faptul că majoritatea artiștilor asimilați circuitului, fie el instituțional sau al pieței, dețin doctorate, iar indiferent de mediul pe care îl practică mai toate sunt susținute în genul picturii. Așadar, la Cluj se pictează și se pictează în general, academic, frumos.

Nu însă și Nicolae Romanițan, ale cărui lucrări – adesea pe suporturi precare, găsite sau recuperate – sunt definite în primul rând de o autenticitate frapantă, de nostalgia unei tactilități și materialități pregnante, ca răspuns tocmai la preconizata lor obsolescență într-o lume tot mai inevitabil accelerată spre imaterialul complet, bolean și sec, din limbaj articulat pe 1 și 0 ca un vis urât al opoziției binarelor. Am preferat să folosesc frumos în loc de estetic, deoarece nu întotdeauna acesta este și autentic sau real, cum pentru vechii greci, kallos avea deopotrivă și sensul de folositor. Vorbim ironic de acel frumos care definește tot mai mult starea lumii-ambalaj tipică piețelor de capital deschise de astăzi, în care imaginea tip cea mai prezentă vizual este aceea a reclamei sau a identității personale transformate prin filtre comerciale.

Multe dintre subiectele, materialele alese, iar uneori chiar tehnicile folosite de Nicolae Romanițan – precum desenul hașurat în pix – sunt atât de specifice generației numite categorial mileniale, sau Y. Artefactele și arsenalul iconografic sunt din categoria celor proto-digitale, ca stop-cadre din jocuri SEGA, plăci de bază expuse asemeni unei excarnații digitale, CD-uri și CD-ROM-uri despre care statisticile speculative de azi ne spun că generațiile actuale nici nu mai știu exact cum arată, computere nouăzeciste cu carcasa voluminoasă și orizontală, desfășurate instalaționist pe pardoseală cu circuitele la vedere, ca și când artistul ar fi gata să predea o lecție de anatomie, firește digitală. Adesea folosite ca suport pentru aceste iterații tehno-apocaliptice, sunt la polul opus artefactele domestic-calde, care defineau carcasa structurală pe care aceste fantezii proto-digitale, primele ale pieței libere proaspăt deschise în anii ’90 se desfășurau: faianță albă și ieftină, linoleum, bucăți de mobilier sau de tencuială recuperate, ori tablouri cu naturi statice cu fructe plastifiate care decorau holurile întunecoase ale blocurilor socialiste.

Adesea scenele lui Nicolae Romanițan par stilistic o fuziune îngrijită, a graficii și picturii. Reprezentarea eficientă a unui post-apocalipitic al singularității tehnologice este alimentată de un efect compus spațial-pictural-emoțional, care sparge diviziunile între ceea ce simți, ceea ce vezi și ceea ce pare ca într-un vis. Dispuse în planul imaginii cu materialitatea densă a lucrurilor îndesate în grabă într-un rucsac, gata de plecare, obiectele din scenele sale se prăbușesc ubicuu în spațiul arhitectural și psihologic interior. În corpurile personajelor reprezentate mai mereu ca singure-pe-lume, având alură de autoportret mascat adesea în scene ale istoriei sau ale istoriei artei, întrolocate cu tehnologia operată deloc simbiotic în corp, prin partea sa hardware a implanturilor dureroase și nu cea software, a celor programabile și amnezice, vedem momente de agonie, singurătate, înfrângere, dar și de tandrețe și extaz, exprimate într-un stil autodidact, detaliat maniacal, abordând partea caricaturală a speciei realismului, care este mai degrabă specifică modernismului american decât european; desigur, influența majoră a generației amintite.

Aceste lucrări mărturisesc clar despre frumusețea unei lumi aflate în sau spre prăbușire, în curs accelerat de dezvrăjire, ca și cum un individ al anului 2050, după ce își va fi scos casca VR, observă că în cei câțiva ani de realitate virtuală continuă în locuri utopice, lucrurile reale din jurul său au început să se prăbușească, să se defecteze. O stare de grație a Antropocenului târziu, la limita obiectivă a haosului, despre care un alt clujean, Ovio Olaru, scrie în volumul său de poezie „Pilotul”:
[…] ”Suntem în stare de foarte multe, dovadă că încetinim rotația planetei
cu construcțiile noastre și avem oase de tăria granitului
pe care le rupem fără risc
în accidente de mașinării nu suntem perisabili, pentru că am depășit stadiul animal
și ne reparăm pe cale artificială ”[…]