Expoziția personală a artistului croat Igor Grubić, curatoriată de Cristian Nae la Borderline Art Space din Iași, propune în premieră în România o selecție dintr-un corpus de lucrări realizate între anii 1998 și 2015 ce au drept temă comună cultura protestului și a rezistenței civice. Opera lui Igor Grubic se caracterizează printr-un agajament social și politic explicit. El a explorat pe parcursul a aproape două decenii eroziunea modelului și valorilor socialiste în societatea croată post-comunistă, aflată într-un proces de transformare capitalistă similar celui petrecut în România, precum și diviziunile sociale și fracturile apărute în spațiul fostei Yugoslavii. Artistul și-a început practica artistică ca activist, dezvoltând intervenții în spațiul public și acțiuni performative menite să destabilizeze simbolurile și ritualurile noii ordini sociale instaurate și să păstreze vii fermenții rezistenței și potențialitatea de a contamina astfel întregul corp social.

La Borderline Art Space sunt expuse o selecție de fotografii din seria 366 Liberation Rituals, în cadrul căreia artistul a documentat acțiuni protestatare și micro-intervenții anonime în spațiul public prin intermediul cărora a generat forme efemere de comemorare a valorilor socialiste ce au fost între timp uitate sau denaturate. Aceste intervenții chestionează în mod implicit moștenirea revoltelor culturale și sociale din Europa anului 1968, examinând implicit (in)actualitatea acestora. Ar putea însă aceste imagini fotografice să depășească rolul de a consemna și mărturisi angajamentul performativ al artistului? Pot fi ele traduse și înțelese într-un alt spațiu cultural și un alt mediu social apropiat și totuși străin de cel în care au fost realizate? Pariul propus în această expoziție constă în deschiderea potențialității ca aceste imagini să devină modele fragile și poetice de intervenție și angajament civic pentru privitorul din România de astăzi, confruntat la rândul său cu intensificarea mitologiilor naționaliste, a autohtonismului, a indiferenței ecologice, a xenofobiei și intoleranței față de comunitățile LGBTQ, tot atâtea forme camuflate ale unui fascism bine temperat. În acest context, acțiunile micro-politice realizate de Igor Grubic devin lecții de rememorare a unei alte ordini sociale, lipsite însă de emfază și de didacticism. Exemplele expuse în această expoziție intenționează să se constituie mai curând într-un potențial micro ghid de practici intervenționiste, specific culturii DYO, ce pot fi replicate în viața cotidiană. Ele intră indirect în dialog cu fragila cultură a protestului instaurată în România ultimilor ani.

Alături de acestea, este expus unul dintre filmele iconice ale artistului, East Side Story (2006-2008), care rememorează prin intermediul juxtapunerii imaginilor documentare și a unei reînscenări coregrafice violența declanșată de grupuri de simpatizanți neo-naziști împotriva participanților la două manifestații gay pride ce au avut loc în Belgrad în 2001 și în Zagreb în 2002. Coregrafia, înțeleasă de Jacques Rancière în siajul gândirii platoniciene drept una dintre formele artistice cele mai propice pentru reprezentarea comunității, sublimează și recodifică simbolic violența brută, constiuind o tulburătoare manieră de rememorare a sciziunilor sociale tot mai adânci și a efectelor devastatoare ale intoleranței.

Grubic devin lecții de rememorare a unei alte ordini sociale, lipsite însă de emfază și de didacticism. Exemplele expuse în această expoziție intenționează să se constituie mai curând într-un potențial micro ghid de practici intervenționiste, specific culturii DYO, ce pot fi replicate în viața cotidiană. Ele intră indirect în dialog cu fragila cultură a protestului instaurată în România ultimilor ani.Alături de acestea, este expus unul dintre filmele iconice ale artistului, East Side Story (2006-2008), care rememorează prin intermediul juxtapunerii imaginilor documentare și a unei reînscenări coregrafice violența declanșată de grupuri de simpatizanți neo-naziști împotriva participanților la două manifestații gay pride ce au avut loc în Belgrad în 2001 și în Zagreb în 2002. Coregrafia, înțeleasă de Jacques Rancière în siajul gândirii platoniciene drept una dintre formele artistice cele mai propice pentru reprezentarea comunității, sublimează și recodifică simbolic violența brută, constiuind o tulburătoare manieră de rememorare a sciziunilor sociale tot mai adânci și a efectelor devastatoare ale intoleranței.