Ceea ce cunoaștem nu ne va spune niciodată totul și nici adevărul până la capăt. Ceea ce putem trăi, în atmosfera esteticii relației noastre cu tehnologia, ne poate încuraja să resimțim deplin experiența descoperirii. Ceea ce pare a fi real, perceput trans-senzorial prin intermediul instrumentelor optice, ar putea fi un efect circumstanțial al unei modificări singulare. Ceea ce rezultă din reacția noastră față de situația unei întâlniri aproximative ne poate reconfigura identitatea interferențială în tensiunea de a trăi la limita dintre cauzalitatea temporalității terestre și modalitatea spațialității cosmice.

Contextualizând, conceptul de „singularitate”, în varianta lui tehnologică, a fost împrumutat din astrofizică. „Singularitatea gravitațională” este considerată, cel puțin teoretic, acel punct cu un volum ce tinde spre zero și o masă ce tinde spre infinit. Altfel spus, este un punct de concentrație infinită și cu o forță gravitațională imensă. Se presupune că găurile negre ar avea în centrul lor o astfel de singularitate gravitațională, fiind zona în care legile fizicii newtoniene nu mai au aplicație. Conceptul de „singularitate” a penetrat treptat diverse medii, inclusiv cele economice, sociologice sau filozofice. În anul 1958, într-unul din interviurile sale, matematicianul John von Neumann vorbea despre faptul că progresul științific accelerat va duce spre un fel de singularitate, dincolo de care viața și lumea, așa cum le știm noi, nu mai pot exista. Ulterior I. J. Good introduce ideea de „explozie inteligentă” care este inclusă acum în conceptul singularității tehnologice. Conceptul a fost în mod formal lansat în 1993 de către matematicianul Vernor Vinge și dezvoltat apoi de Ray Kurzweil. La prima vedere, ideile care gravitează în jurul acestui fenomen par a marca, oarecum, un complex de circumstanțe care pot genera o apocalipsă.

Analizând o serie de elemente intersecționale, în marja de atracție reciprocă a explicației științifice și a viziunii poetice, Ciprian Ciuclea devine interesat de folosirea în mod secvențial și calitativ a unor elemente tehnologice în procesul de obținere a informațiilor cu o componentă care ar putea fi considerată abuzivă, dar totodată foarte subtilă. Astfel, el propune o utilizare a filtrelor optice (IR cut, filtre de polarizare, grilă de difracție, OIII pentru nebuloase și UHC – ultra high contrast) pentru a deforma realitatea percepută optic. Combinarea acestora pe același sistem de focalizare alterează succesiv imaginea obținută, datorită unor interferențe a lungimilor de undă analizate. Acesta este un proces vizibil de defocalizare, însă există aici și o linie critică de citire a utilizării conștient-abuzive a tehnologiei, cu un impact imediat. Folosirea sistemelor optice face posibilă o comparație calitativă în timp real fără o post-procesare a imaginilor. Nu putem vorbi în acest caz de o cosmetizare a realității, ci de o manipulare intenționată, cu un caracter oarecum mediat educațional, similar interesului științific de a comunica public rezultatele ce pot fi folosite pentru a mări șansele de expansiune determinativă a cunoașterii. În cazul experimentelor optice ale lui Ciprian Ciuclea, rezultă o evidențiere a unor fenomene fizice (cu caracter optic) în condiții de exploatare a resurselor de laborator. Imaginea vizionată în spațiul unei instalații vizuale ar putea fi, astfel, percepută asemenea unui peisaj improbabil, însă deopotrivă clar informațional și ambiguu estetic. Metaforic, însă, atât în procesul de producție (artefactualizată) a lucrărilor, cât și în reacția (naturală) de percepere a acestora, se obține o apocalipsă (aproximativă) a imaginii.

Expoziția e instalată în două locații, cu o serie de fotografii de laborator, obiecte multimedia, design de sunet, simularea conceptului unei găuri negre, tub catodic, casetă luminoasă și proiecție video în Borderline Art Space și cu o instalație de sunet, site-specific, în spațiul vertical al Turnului de Apă al Universității „Al. I. Cuza” din Iași.