Lucrările Erminiei Piu creează o serie instabilă de contraste de situație în care elementele sculpturale insistă să provoace o perplexitate inevitabilă. Puse în tensiune în relație cu publicul, dar și în aparenta lor neutralitate accentuată de instalarea în întregul angrenaj al spațiului – fizic, matematic, conceput, privit –, lucrările par a fi sintezele unor poezii cinice despre cele mai imposibile zile ale noastre.

Expoziția implică setarea unor relații de situare în spațiu, de proximitate față de designul lucrărilor și de de-conceptualizare (însă nu în mod arbitrar haptică) din perspectiva inversă a fiecărei persoane din public. Invizibilitatea punctelor fixe de situare față de aparenta imobilitate a pieselor sculpturale și inerenta cvasigiroscopie circumscrisă impulsului de mișcare în spațiul obiectualizat în sensul filosofiei emancipării obiectelor, sunt condițiile de interacțiune inserate în lucrările expuse.

Paradoxul experiențial al relației multitudinale – perceptive, afective, imaginative, reflexive, etc. – a fiecăruia cu lucrările e produs de instabilitatea observațională de la nivelul conflictului creat între registrul figurativ al pieselor sculpturale și caracterul abstract al complexului de posibilități de interpretare ale lucrărilor. Acesta pare un loc comun în lumea artei, însă aici el este marcat cu obstinență tocmai pentru a-l reseta și, în acest fel, pentru a-l reactualiza și regenera. Ceea ce pare evident, identificabil, subînțeles, poate fi, în realitatea paralelă a interpretării, obscur, fuzzy, incomensurabil. Cu toate acestea, în spațiul configurativ, imposibilitatea este ostensivă, iar aluziile inteligibile facilitează reacția unor evenimente de gândire.