Expoziția intitulată „Paradox of Plenty/ Paradoxul abundenței” se focalizează asupra practicii artistice a doi fotografi semnificativi prin interesul acordat politicilor memoriei, Jeannette Unite și Iosif Kiraly. Ambele discursuri artistice, provenind din țări extrem de diferite, se întâlnesc în reprezentarea unei istorii recente a violenței, focalizându-se totodată asupra precarității sociale. Împreună, imaginile expuse dau voce paradoxului constitutiv capitalismului global : orice acumulare de capital presupune ample procese de deposedare și destabilizare, ce au drept rezultat generalizarea precarității.

Lucrarea lui Jeannette Unite, ”Paradox of Plenty: Between the Stratum of Trauma and Violence/ Paradoxul Abundenței: Între stratul de traumă și violență”, care dă și titlul expoziției, face parte dintr-o serie mai amplă de lucrări dedicate paradoxurilor decelabile în constituirea noii națiuni unite africane, ce combină intervenția grafică cu reprezentarea fotografică. Culorile minerale utilizate în realizarea acestor imagini sunt extrase direct din mine și din locuri cu o moștenire istorică specifică, imaginile rezultate încapsulând astfel în mod inerent istorisiri privind modernitatea, achiziția neo-colonială, raportul dintre democrație și autocrație.

În opinia artistei, aceste minerale utilizate în construcția unor imagini monumentale ce par a celebra sublimul industrial, exprimă deopotrivă dorințele și activitățile umane și narează modul în care pământul este măsurat, regularizat în mod legal, alocat, cartografiat și divizat. Pământul și teritoriul susțin ierarhia muncii. Cine este deasupra și cine este dedesubt devine evident într-o secvență ecologică ce își găsește ecourile în stratificarea socială. Mineritul este aici utilizat drept o metonomie pentru rasism și conspirația muncii. Imaginea de deasupra redă o mască dintr-o performanță realizată în urma unui jaf petrecut în casa artistei, iar reprezentarea din partea de jos a lucrării prezintă o imagine de arhivă a minerilor aflați într-o mină de aur subterană.

În contrast, în seria „Indirect”, realizată în anii ‘90, Iosif Kiraly utilizează expansiunea prin procesare ulterioară a unui moment capturat fotografic pentru a documenta un fenomen social specific tranziției. Acesta se datora, pe de o parte, absenței unei gestionări responsabile a spațiului public tot mai intens deregularizat imediat după 1990, iar pe de altă parte, proceselor ample de demolare și reconstrucție forțată la care a fost supus Bucureștiul îndeosebi în deceniile șapte și opt ale secolului trecut. Imaginile cu un puternic impact emoțional, realizate cu blitzul noaptea, reconstituie experiența anxietății și insecurității care domina viața cotidiană a acelor ani. Violența explicită a acestor fotografii, ce surprind atacurile câinilor vagabonzi organizați în haite, contrastează cu imaginile diurne benigne ale acestor animale domesticite care dorm liniștite de-a lungul străzilor, trecând aproape neobservați.

Ceea ce frapează privitorul, forțat să rememoreze o experiență comună până nu de mult contemporană este contrastul dintre regimul diurn și cel nocturn al vieții cotidiene, ce marchează astfel multipla și instabila situare a societății românești, captivă între orient și occident, între imaginea pretins „civilizatoare” afișată de capitalismul sălbatic al acelor ani și violența pe care acesta se susținea și pe care o camufla. La fel de contradictorie este și relația dintre viața rurală pe care prezența acestor câini vagabonzi o evocă și procesul de urbanizare forțată ce corespunde unei modernizări neterminate. Seria fotografică recreată cu ocazia acestei expoziții destabilizează distribuția teritorială a orașului, marcându-i, astfel, limitele locale și retrasând granițele invizibile între bogați și săraci.