Un altul, mai curand decât cineva, încă ceva. Omul-cameră, omul-acțiune, omul-materie, omul-afect, intersectat cu lucrurile, impregnat cu împrejurimile, alterat în disoluție. Devenind încă cealaltă realitate, în contradicție cu similaritatea, asamblat într-un flux de acțiuni ireductibile la sine.

Camera-martor reconstituie evenimente de memorie care devin însemnări despre locuri; iar alții sunt prezenți acolo, împreună cu cineva care nu mai este, ci doar cu memoria imaginii sale. Față-în-față, însă fără ca niciunul să se poată vedea, într-o transmutare fără finalitate, în spiritul uitării, când e deajuns să știi, să ți se fi întâmplat, însă fără să conteze să îți aduci aminte. Întâlnirea face posibilă răsturnarea situației, nu prin empatie, ci prin acceptarea întâmplării de a-ți reconsidera posibilitatea de a imersa în corpul-fără-organe al scenei naturale, în spațiul abstract al refuzului de a te detașa și a ignora șansa de a te transpune în ceva care nu mai ești doar tu.

În calculul alienării, obiectele devin constitutive adresării. Firul declanșatorului camerei de fotografiat traversează imaginea și se conectează la mintea imprevizibilă a privitorului. Aici își lasă fotograful să i se piardă subiectivitatea în modurile de a înțelege ale altor priviri, dar tot aici își definește persona, într-o tensiune aflată într-o mișcare de circumvoluțiune pentru a sfida certitudinea echilibrului.

Imperceptibil, indiscernabil și impersonal, cel despre care s-a spus că devine trăiește melancolia și lasă să se înțeleagă absurdul. Îndeplinește reducerea la linii abstracte, la axe și compoziții grafice. Se desenează în complicitate cu inversul său, perplex armonizat cu schema justă a contradicției de sine: în căutare și regăsit, pierdut și descoperit, absent, însă prezent.

Cum iese din joc corporalitatea, care pare să nu îi mai aparțină, râmâne să decidă gestualitatea, care ar urma să-i deconspire intențiile. Sculpturalitatea e în dinamica evitării monumentalizării, a stagnării în poză, în vreme ce teatralitatea e în statica evidențierii declamării, a dramatizării în contingență. Imitând natura, exprimând creativitatea, formalizând imaginea, el se compune cu ceea ce nu ar renunța să nu fie, cu încă ceva, devenind imperceptibil.