[Sub]titrarea poate părea un flash de introspecție venit din dedesubtul trăirilor existențiale în care albul și negrul sunt două capete ale unei perspective asupra problemelor incerte cu care ne confruntăm. Viața cotidiană e văzută ca un amestec de succesiuni repetitive și îndepărtări irecuperabile.

Imaginea statică, subtitrată, aparent extrasă dintr-un film care rulează în negativ într-o sală iluminată, e un fragment de timp decupat dintr-o împăcare cu angoasa și pus în contradicție cu atracția față de melancolia recurentă.

Tratând liminal relația dintre imagine și text, ca două forme de vorbire din tăcere, lucrările lui Cătălin Rulea funcționează doar în relație cu publicul care, paradoxal, resimte intimitatea într-o situație în care ceea ce contează e întâlnirea, ieșirea din experiența solitudinii emoționale.

Obișnuința față de mediile cu care asociem imaginile personajelor culturale atât de referențiale între tipuri diferite de culturi – de la cultura reprezentării picturale la cultura cinematografiei pop – este scurt-circuitată [prin combinarea tehnicii tradiționale a gravurii cu utilizarea contemporană a desenului] nu atât de opozițional cât mai curând concesional, în care imaginea preluată din istoria îndepărtată a picturii este pusă în relație cu imaginea preluată din istoria recentă a cinematografiei sau în care imaginea dintr-o clipă a vieții cotidiene e neantizată pentru totdeauna ca într-un gest care încercă să sfideze mecanismele istoricizării.

În acord cu puseurile de ironie și cu retorica minimalistă, momentele de reflecție cheie ale expoziției sunt „liniștea” și „oglinda”, una potențând recluziunea în solitudine, cealaltă punându-te față în față cu imposibilitatea singurătății, în care întâlnirea cu tine însuți și cu ceilalți înșiși devine un mediu al de-poetizării confruntării existențialiste.